În Exil, Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare, propune o saga de familie, în care o traumă majoră stă la baza unei profunde inconfortabilități a sinelui de-a lungul a patru generații. Artista investighează relațiile de tip iubire / ură ale personajelor cu propriile identități, cu țara – mamă și cu cea de adopție, pe fundalul a 80 de ani în care regimurile politice s-au schimbat radical de mai multe ori (fascism, comunism, democrație), ceea ce face ca „răul în propria piele” să fie influențat de diferite contexte. Exil este un spectacol despre România și cetățenii ei în context european, despre greutatea de a ne găsi locul în lume și a ne construi o identitate, și despre acea atitudine care ne face să ne urâm țara acasă și să ne fie dor de ea de la distanță. Pe lângă tema exilului (părăsirea țării din cauza unor evenimente majore, precum războiul), spectacolul abordează și transmiterea transgenerațională a traumelor, depresia, tiparele toxice de familie.
Scris special pentru proiectul și actorii de la TNB, Exil este pentru Alexandra Badea un text cu puternice reflexe autobiografice, nu în sensul unor povești personale aduse pe scenă, ci a unor probleme pe care artista și le pune și a unor sentimente pe care le trăiește ca expat. Căci Badea, care face parte dintr-o generație puternică de regizori (Gianina Cărbunariu, Radu Apostol, Alexandru Berceanu) locuiește la Paris de 20 ani, unde și-a dezvoltat în primul rând o carieră de dramaturgă, dar și de regizoare, recunoscută ca artistă valoroasă de către statul francez și breasla culturală (în 2016 îi este acordat titlul de Cavaler a Artelor și Literelor / Chevalier des Arts et des Lettres de către Ministerul Culturii din Franța; este artist-asociat al Teatrului La Colline din Paris). Exil este povestea unei familii care se întinde pe patru generații, dintre care trei emigrează, deși niciuna nu își găsește cu totul locul în altă parte, revenind periodic în țara-mamă, doar pentru a o părăsi din nou. Perspectiva este eminamente feminină, chiar dacă și personajele masculine sunt bine conturate (unele) și au dramele lor. Dar în esență, este vorba despre patru femei, mame și fiice, care se luptă, fără a reuși, să se racordeze la locuri și timpuri, să se „înrădăcineze”, și care își transmit din generație în generație un disconfort existențial (ce se răsfrânge fatal asupra unei a cincea femei). Fiecare femeie eșuează în ipostazele sale sociale și intime – mamă, fiică, iubită, soție – și se zbate să iasă dintr-o colivie interioară și exterioară. La baza acestei căutări continue a eului în spațiu și timp, a nevoii de a-și găsi identitatea și un acasă al sinelui și al corpului, pare să stea o traumă majoră pe care prima dintre ele, străbunica, a trăit-o și a ascuns-o.
***
Teoria transmiterii generaționale a traumelor prin ADN (epigenetica – studiul alterărilor celulelor, modificări care se transmit generațional) este de dată relativ recentă, deși primele cercetări datează din anii '60 și s-au făcut, ca și cele de acum, asupra supraviețuitorilor Holocaustului. Supuși unei șoc major în urma cărora au dezvoltat sindrom post-traumatic, ei transmit efectele acestuia copiilor și nepoților lor prin ADN, unde trauma a lăsat urme (a modificat celula). Astfel, moștenirea traumei se face aici (și) altfel decât prin comportamentele învățate acasă (de exemplu, părinții care au trăit în timpul foametei pot transmite urmașilor, prin educație, nevoia de a stoca cantități mari de alimente). Prin modificarea ADN-ului ca urmare a traumei, urmașii pot dezvolta depresie, anxietate, stres sau tulburări de comportament, cum ar fi agresivitatea. Aici, spectacolul Alexandrei Badea se conectează cu cel a lui Katie Mitchell, Anatomia unei sinucideri, text Alice Birch, în care, tot din perspectivă feminină, trei generații își transmit depresiile suicidale pe fondul evoluției egalității de gen. De la casnica dependentă de soț din anii '50 la nepoata ei independentă din anii '90, cele trei femei parcurg un traseu în care drepturile politice și relațiile familiale nocive se intersectează și generează un răspuns individual (auto) agresiv.
***
În Exil, cele trei femei, Irina (devenită Irène la Paris), Agnès și Ema, adică bunica, mama și fiica, împreună cu Oana, sora bunicii, preiau, dezvoltă și transmit fără să știe trauma străbunicii, Magda. Evreică a cărei familie a dispărut în Holocaustul românesc – Badea face aici trimitere și la istoria pe care nu ne place să ne-o amintim, cu atât mai puțin să ne-o asumăm —, Magda își creează mecanisme de supraviețuire, nu doar prin românizarea numelui și renunțarea la afișarea evreității, ci și prin căsătoria, fără dragoste, dar altfel solidă, cu un român, adică un reprezentant al agresorului, dacă nu prin fapte, măcar prin etnie (vedem în aceste zile ce problematică este apartenența la o etnie / un stat agreso(a)r(e), chiar dacă individul nu este el însuși agresor). Practic, și-a ascuns identitatea și mai mult decât atât, a făcut-o în tabăra „inamică”. Venirea comuniștilor, care au luat de-a valma proprietăți, libertatea și demnitatea personală, i-a creat o nouă traumă. Magda nu va spune nimănui cine este și prin ce a trecut, dar își va educa fetele pornind de aici, cu rigiditate și ură. Și atitudinea ei este de înțeles, doar că furia pe care o transmite se va propaga din generație în generație și se va întoarce împotriva ei. Fiecare fiică va dori să plece departe de țară și departe de familie, să se rupă de modelele existențiale de aici și de relația conflictuală cu mama. Fiecare mamă va promite să nu repete greșelile mamei sale și nu o va face, doar că va găsi alte căi de a-și înstrăina fiica. Este un cerc vicios care se rupe numai după ce străbunica spune adevărul și acesta ajunge, cu întârziere, la urmași. Cercul se închide aici, dar se deschid câteva probleme.
Gestionarea traumelor generaționale se face prin psihoterapie. Ele nu dispar doar dacă li se află cauza pentru că sunt generate de o modificare a ADN-ului care nu „se șterge” (de asta cred că, dacă teoria este corectă – există și oameni de știință care o contestă, susținând că ea nu poate fi demonstrată și că studiile s-au făcut pe eșantioane mici —, se poate vorbi mai degrabă de gestionarea efectelor traumei, nu de vindecarea lor). Prin urmare, un final în care toți află adevărul și își pun viețile pe șine pare artificial. De exemplu, la Katie Mitchell, în Anatomia unei sinucideri, lanțul morților autoprovocate se rupe cu terapia celui mai tânăr personaj, nu doar cu recunoașterea precedentelor biografii traumatizate.
O altă problemă, dar în relație cu asta, este povestea în sine, stufoasă și confuză, pentru că implică un număr mare de personaje și unul și mai mare de actori (e nevoie de câte doi actori care să joace același personaj la vârste diferite) și pentru că narațiunea este fragmentară, cu salturi temporale și de la un personaj la altul (se păstrează însă constant România ca spațiu al acțiunii). Așa că durează mult până când publicul descifrează genealogia familiei. Narațiunea este prea lungă (sunt scene care nu aduc informații noi, doar lungesc spectacolul), prea ramificată (unele fire narative nu se dezvoltă), uneori repetitivă (spune același lucru cu acțiuni diferite). Inserturile video, live sau înregistrate, reprezintă o formulă bună de diversificare a perspectivelor și de prezentare a adevărurilor personale, dar unele sunt la rândul lor lungi și confuze (discuția actorilor este diluată în conținut și eșuează într-o filozofare fără subiect).
Dincolo de asta, scenele în sine, care pun în valoare actorii, sunt atent lucrate, cu finețe psihologică, fără ca studiul clasic al relațiilor să domine. Căci regizoarea mixează scene psihologice cu inserturi performative (de exemplu, Irina Movilă are un urlet prelungit în fundal, fiind vizibilă în timp real pe ecran, în timp ce în față se derulează o altă scenă, cu teatralitate clasică) și cu video, imaginând o structură teatrală eclectică. Actorii au partituri ofertante. Unii redevin vizibili în cele mai recente producții al TNB, precum Irina Movilă, Diana Dumbravă, Crina Semciuc, Aylin Cadîr sau Florin Călbăjos, alții se află într-o continuă ascensiune precum Ada Galeș, Cosmina Olariu, Richard Bovnoczki, Emilian Oprea, Emilian Mârnea și Alexandru Potocean. Fiecare face aici personaje puternice, care stau bine pe propriile picioare (inclusiv eterica Oana). Pe Paul, a cărui poveste (de gen anormativ) rămâne doar bifată, Mihai Călin îl împarte cu Ionuț Toader, fiecare conturând personajul la vârste și în direcții diferite astfel că agresivitatea de la tinerețe a fost potolită drastic de vremuri la maturitate. Interesantă și bine construită este dinamica de putere dintre Magda – Ana Ciontea, evreica pe care sindromul supraviețuitorului o înrăiește, și Horia – Vitalie Bichir, omul sărac, care vede în comunism o speranță de dreptate socială. Amândoi au adevărurile lor care le fac imposibilă reconcilierea. Chiar dacă unele personaje au fracturi de evoluție – o amplă panoplie genealogică conține riscul discontinuității unor personaje —, per ansamblu ele funcționează și își îndeplinesc funcțiile în această comedie umană.
Exil explorează și modul în care poate fi „îmblânzită” scena mare a TNB (scenografia Cosmin Florea) prin crearea unor spații multiple care găzduiesc timpuri și locuri diferite, juxtapuse cu imagini filmate în timp real sau înregistrate și redate pe un ecran deasupra scenei pentru a oferi mai multe perspective. Detaliile mărite se intercalează între imagini panoramice și creează contextele reflexive ale unor narațiuni ficționale punctuale. Universului vizual și narativ i se adaugă unul sonor, compus de Călin Țopa, un sunet continuu, neliniștitor, prezent fără să fie intruziv, ca o rană care nu se închide.
Exil este încă un punct de cotitură pentru TNB după Pescărușul, prin temă și abordarea ei – o arhitectură narativă amplă, creată special pentru acest spectacol, într-un construct performativ complex care vorbește despre una dintre problemele majore ale României, exodul populației în străinătate, în relație cu istoria și politica, prin prisma teoriei traumatismului transgenerațional. Alexandra Badea, ca și Eugen Jebeleanu în Pescărușul, schimbă aici nu doar estetica teatrală a instituției, ci și gândirea artistică și instrumentele de lucru. Sper ca aceste deschideri să nu devină niște „accidente” la TNB.
Următoarea reprezentație este în 23 octombrie.
Fotografii: Florin Ghioca
Teatrul Național București
Exil
de Alexandra Badea
Regie: Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie
Stagiar regie: Tudor Licu
Muzica originală: Călin Țopa
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Cu: Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki / Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir.
